A fost odată un dans și o iubire
Cu 5 luni în urmă... De fiecare dată când veneam la spital, pentru analize de rutină, pe care tata era atât de încrâncenat să mi le fac anual, stăteam pe holurile de așteptare și vedeam oameni care ieșeau plângând din diferite saloane și se așezau lângă mine. Plângeau într-o asemenea manieră încât, parcă și mie mi se rupea inima. Plângeau de parcă, orice veste ar fi aflat, ar fi vrut ca ea să nu fie adevărată, să fie totul un coșmar din care să se poată trezi. Îi priveam și mă gândeam că nu aș vrea, nici în cel mai urât vis, să mă aflu vreodată în poziția lor. Însă visul a devenit realitate. Și nu mă pot împăca cu asta. Stau pe un scaun, cu pumnii strânși pe genunchi și cu tot trupul încordat. Nu vreau în niciun caz să îmi scape vreun scâncet, pentru că dacă fac asta, toată voința mea se va duce pe apa sâmbetei și mă voi destrăma definitiv. Până acum câteva zile totul era bine. Cât se poate de bine. Când veneam de la școală, de
